Nu poate fi o dimineață senină, stropită de rouă și aglomerată de oamenii grăbiți să ajungă la destinație fără a lipsi din peisaj copiii tramvaielor.

Sunt orfani cu părinți, abandonați de aceștia la voia întâmplării, sau  chiar cei care aduc singurul venit în casa părintească. Copii nedoriți, urmarea unui act negândit, tratat ca pe o glumă. Sunt cei care în loc să primească dragoste și alinare, sunt  timiși în zori, la cerșit.

Stația Calea 13 Septembrie

De pe peron urcă două copile, subțire îmbrăcate, cu părul dezordonat și anchilozate de foame. Cea mare poartă în jurul gâtului șnurul de care atârnă un carton vechi, umezit. Stă pe el un scris agramat, rugând îndurare. În tot acest timp, micuța ei soră se plimbă de-a lungul vagonului cu o cutie de metal în mână. Așteaptă ca cineva să scape un ban acolo.

Timpul e scurt, la următoarea stație trebuie să coboare și să o ia de la capăt. Într-un astfel de moment curiozitatea îmi este cel mai bun prieten. Nu ezit să cobor o dată cu  ele; vreau să le cunosc povestea!

Le prind din urmă, făcându-le să tresară la primul meu cuvânt din neobișnuita de a le vorbi un străin.  Nu vreau să șantajez, dar după buzele lor vineții îmi dau seama că trebuiesc duse într-un loc cald. Îmi scot senvișurile și le ofer în schimbul de a merge, împreună, la ele ,,acasă”.

Acasă rece și umed

La câteva sute de metri se află cuibul lor, răsărit din ruinele unei alte vechi contrucții, împrejmuit de o plasă ce înlocuiește gardul și o poartă dărâmată de vânt. Este ceva rupt de realitate, lipsit de culoare, care stă aproape să cadă. Mă poftesc înauntru, în singura lor cameră ce le adăpostește, speriate că mă aflu acolo și rușinate de situația lor.

Nu mai simt frigul de când le-am pășit pragul, de fapt, nu mai simt absolut nimic în acest moment. Aici este o atmosferă mai rece decât cea de afară. Pereții sunt scorojiți, murdari, reci și umezi, plini de igrasia ce face aerul irespirabil. Mă așez pe scaun, simțind că mă afund într-un buret umed și continui să zâmbesc. Într-un colț se află o saltea pe care stă o persoană înfofolită cu câteva cuverturi vechi.

Ioana, fata cea mare, îmi spune că este mătușa lor, paralizată de la brâu în jos, singura care nu le-a abandonat și cea pe care ele o consideră mamă. Iulia, cea mica, asezată la capul ei, mă privește nedumerită, ștergându-și nasul, la nevoie, cu mâneca bluzei pe care o poartă. Nu există un șifonier, un aragaz, sau nici măcar o sobă.

Acasă rece și umed

Într-un alt colț stau grămadă toate hainele lor, vară/iarnă. Spală doar vara, atât rufele, cât și pe ele, iar mirosul din cameră este pe măsură. Nu au unde încălzi apa pentru astfel de nevoi, deabia au o masă șubredă pe care să mănânce, dacă au ce mânca. Nu se duc la școală, nu au jucării, prieteni, prioritatea lor este mătușa și grija pentru puțina hrană de zi cu zi.

Singura sursă de lumină este o micuță fereastră; vântul șuieră subțire pe lângă ramă, iar sticla geamului clănțăne la fiecare mașină ce trece pe stradă. Femeia s-a ridicat într-un cot și încearcă să-mi vadă chipul în lumina ștearsă.

Bunătate din puțin

Nu mă ceartă că sunt un străin în casa ei, se bucură că mai vede și pe altcineva după atâta timp și o întreabă pe Iulia dacă mai este zeamă (supă) de ieri. Fata i-a adus o lingură și un bol în care se află un lichid maroniu. Această imagine îmi întoarce stomacul pe dos, am ochii plini de lacrimi și cu greu mă abțin să nu fac vreun gest necuvenit.

O întreb de ce fetele nu au părinții în preajmă și au ajuns copiii tramvaielor. Îmi răspunde cu un glas tremurat că oricine poate face un copil, dar nu oricine este capabil să și crească un copil. Sora ei și-a tratat mereu fetele ca pe o glumă, părăsindu-le pe când cea mica avea numai un an. Afirmă ca este femeie credincioasă și în fața Domnului nu va lăsa pe nimeni la nevoie, așa cum nu putea lăsa doi prunci de izbeliște.

Știe că nu sunt cele mai bune condiții, știe că nu au copilărie și le lipsește cultura, dar ea e sigură că fetele gândesc că dacă ar fi avut mai mult, ele se bucurau de tot. Îmi este jenă să o întreb cum a ajuns în această stare. Și este irelevantă întrebarea ,,cum”, atât timp cât a avut răbdare să crească doi copii ce nu-i aparțineau, să le spună să-și ierte părinții și să le învețe să rămână una alături de cealaltă mereu.

Rămân blocată și mă cufund în gândul că acestea sunt doar două dintre sufletele sărmane pentru care viața este nedreaptă. Și cel ai mic ajutor însemnă mult pentru ei, iar Crucea Roșie sau S.O.S Satele copiilor, aduc schimbări majore. Să ajutăm!