Suflete uitate de noi

suflete

8 aprilie. Vremea ploioasă încearcă Bucureștiul din nou. Tot cerul duduie, iar norii grei ascund furtuni care mocnesc. Asfaltul e-o oglindă-n care se reflectă tot orașul, iar picuri se preling pe orișice, vărsându-se la urmă în vreo baltă. Zeci de suflete ude se înghesuie în autobuze și tramvaie. O primăvară urâtă aici. Este vineri și toată lumea încearcă să scape de săptămâna grea. 

 La gară e mai apăsătoare agitația. Trenurile vuiesc pe șinele ruginite, peroanele sunt pline de bagaje iar boxele zumzăie de sosiri, plecări și întârzieri. McDonald-ul din gară e plin și el; de oameni cu trolere, de oameni cu copii, de oameni cu dor de casă, de fel și fel de oameni.

A nimănui

O puștoaică îi fixează pe toți cu privirea numărându-le fiecare dumicat. E mai înfometată decât ei; își mușcă fermoarul de la geacă și-și strânge-n pumni mânecile reci. Are papuci de plastic în picioare și o fustă verde până la glezne de i se văd dârele de murdărie. E subțirică, neîngrijită, tristă și de una singură printre oameni.

 În timp ce încerc să îi iau seama, îmi fuge din ochi spre mesele terasei. Apucă cu disperare resturile de mâncare rămase în tăvi și le bagă în buzunare. Presimte că timpul îi e scurt, se asigură continuu stânga-dreapta. Un angajat o gonește, o înjură și țipă urmărind-o cu privirea spre ieșirea gării.

Măresc pasul să nu o pierd și ies la coloane unde abia mă strecor prin aglomerație. Taxiurile așteaptă în linie claxonând nervos, sunt cozi la casele de bilete STB și grămezi de oameni coboară haotic din trolee. Împing vreo două-trei persoane și îmi cer scuze făcându-mi loc prin mulțime. Îmi deschid umbrela și o caut. Fusta ei verde fluturată de vând îmi sare în ochi. Traversează neatent bulevardul enervând șoferii grăbiți și se oprește lângă o farmacie vis-a-vis de Policlinica CFR.

Acasă, în stradă

Între doi stâlpi de rezistență ai clădirii stau mai multe cartoane și pături murdare pe care începe să le ghiontească făcându-și simțită prezența. Azi nu mănâncă doar ea. Mănâncă toată familia ei din puținul acela. Se-așează între ei și scoate din buzunare resturile pe care a apucat să le ia.

Sunt așa de încântați, parcă ar fi Crăciunul și au primit numai bunătăți. O copilă mai mică decât ea i se cuibărește sub braț ronțăind la câțiva cartofi pai cu poftă. Puștoaica își dă părul după urechi, se șterge cu mâneca la gură și îi dă surioarei să guste dintr-un colț de sandwich, hlizindu-se una la alta.

Ce suflete bune! O frăție pe care nu o prea vezi la copiii noștri, copii care primesc orice. Sunt vegheate de o femeie care alăptează lângă ele un nou-născut. Aceasta rar mai ia câte un cartof și le atenționează cu o palmă că trezesc pe cel mic. Întinde mâna la orice trecător și roagă îndurare pe un glas subțire; doar picăturile de ploaie s-au strâns în bolul lor cu bani.  

Pâine, nu covrigi

Mă sprijin cu un umăr de stația autobuzului și încerc să-mi găsesc tot curajul de a merge spre ei. Am mâinile goale, niciun covrig, nicio pătură, nimic; doar câțiva bănuți de care mă pot lipsi. Închid umbrela și mă apropii cu câțiva lei în mână. Când anticipează mișcarea și realizează că banii îi vor reveni, femeia apucă iute bolul și îl întoarce să scurgă apa din el. Cu o voce miloagă mulțumește Domnului și pomenește și alți câțiva sfinți. Dar eu nu plec repede ca orice trecător. Mă-așez ciuci și-o întreb serios: Ce o să faci cu banii?

-Iau pâine, nu covrigi! Că lumea-mi spune când îmi mai aruncă câte un ban să iau covrigi, dar eu iau pâine că nici nu-s dulci și sunt mai scumpi. Și eu iau pâine, nu covrigi.

Nu a mers la școală și nici educație nu a primit. Așa sunt toate rudele ei, fără scop în viață și la mâna altora, spune. Mama ei era din Nazarcea și așa o și chema. A adus-o la București că aici sunt suflete mai bune și mila e mai mare. Pe stradă s-a născut, pe stradă a crescut și asta e singura moștenire pe care o poate lăsa celor mici mai departe. Discuția se oprește la fiecare monedă ce-i este aruncată, le mulțumește oamenilor căci speră că aceștia și-o vor aminti când vor mai trece pe la gară și-i vor mai arunca un ban.

„Pe-ăsta și gata”

Fetițele mă privesc cu ochi speriați, iar cea mică cedează sub presiunea lacrimilor ce-i curăță fața. Se împing speriate în mama lor în timp ce bărbia le tremură de frică, sau de frig. Bietele suflete. Sunt sălbatice, nu sunt obișnuite cu oamenii și refuză orice conversație cu vreun străin.

 -Nu mai plânge că nu-i de la Poliție, se răstește la ele uitând de cel mic.

 Și tatăl la copii? Îmi arată în spate un alt culcuș format din niște pături și simt miros puternic de aurolac. A încercat să fugă de el și-mi zice șușotind că a plecat la Basarab acum un timp dar a găsit-o și-a trebuit să se întoarcă.

 -L-am mai făcut pe-ăsta și gata, arătând spre bebeluș.

 O clipă nu mișcă acel copil. Un scâncet nu scoate. Și dacă îi e frig nici nu are putere să plângă. Poate nici putere să sugă lapte. Și ce lapte când mama nu mănâncă zile întregi?

Curiozitatea care mi-a stârnit toată grija era să aflu dacă cineva o obligă să cerșească. Însă acel cineva este traiul. Spune că e o viață și așa cum e, ea o duce mai departe, până la capăt. Când moare știe că nu va avea mormânt, că înmormântările sunt pentru cei bogați și speră doar să reziste fiecare iarnă.

Să avem în gând mereu că astfel de suflete există. Sunt cu noi peste tot. Pe peroane, în autobuze sau lângă covrigării. Să nu fim orbi din nepăsare!

Leave a Reply

Your email address will not be published.